Si...pentru ca imi place sa scriu chiar voi scrie. Aceasta este o compunere de-a mea la care am castigat Premiul Special asa ca inspirati-va, dar nu copiati! Si de ce ati copia , doar pt. ca va e lene sau ca nu aveti chef? Compunerile se scriu doar dupa originalitatea fiecaruia si daca e a altcuiva , nu te reprezinta deci daca pana acum ai apucat sa o scrii , sterge-o si ia-o de la capat cu propria imaginatie .
"
La două străzi de “Victoria”, o iei la dreapta şi ocolesti parcul, traversezi trecerea de pietoni şi mergi drept. Vei găsi o casă mare şi veche acoperită de praf mult şi învechit. Gardul rupt şi amorţit de vreme nu te întâmpina prea bucuros. Acoperişul stătea să cadă, iar culoarea casei era înnegrită de timp . Geamurile, cele mai multe dintre ele fiind sparte, agăţa draperia mucegăită şi mâncată de molii care peste noapte se transforma în aşa zisele “fantome ” de care se speriau copiii mici. La intrare , ceva beton rămas probabil de la ceea ce au fost cândva trepte îţi spunea să pleci. Pe uşa din faţă era pus un afiş mare cu “ Sunaţi la sonerie ! ”. Casa nu avea gard, nu avea trepte, nu avea geamuri sau acoperiş, dar avea sonerie. În fiecare dimineaţă pe la şase, ora sosirii ziarului, venea tăcut şi misterios un bătrân cu un baston din lemn fin şi rar, bine lucrat cu pietricele roşii. Făcea întocmai ce îi spunea afişul. In pragul uşii, apărea de fiecare dată o bătrână cu ochelarii aşezaţi frumos pe vârful nasului.
Avea un cap minuscul, acoperit cu o piele subţire ca de hârtie, brăzdat de o reţea alcătuită dintr-o mie de riduri fine, câte unul pentru fiecare bucurie şi pentru fiecare durere pe care bătrâna le adunase de la începutul vieţii. Deasupra căpuşorului avea o coamă de păr des, de un alb murdar, dat peste cap într-o cascadă răvăşită. In stânga şi-n dreapta şi-a pus doi cleştişori ce-i ţineau bretonul şi câteva cozi împletite în grabă.
La vederea bătrânului un zâmbet mic i-a apărut pe faţă ca o geană de lumină. Il pofti înăuntru, după care nu s-a mai vazut nimic, dar un val de chicoteli ba lungi, ba scurte a plutit în aer toată după – amiaza . Bătrânul o saluta întotdeauna respectuos, iar ea se înclina puţin către el neputând să facă o plecăciune graţioasă aşa cum şi-ar fi dorit.
In următoarea zi de la capăt şi tot aşa. Vecinii ajunseseră să creadă că această casă e bântuită, dar nici pe-aproape. Casa era ea veche şi şubredă, dar reprezenta enorm pentru cei doi oameni; era locul unde se scufundau în lumea lor.
In fiecare zi stăteam neclintită în faţa casei , sprijinindu-mă uşor de un copac încovoiat şi el de vreme. Curioasă să-i pot vedea şi să-i pot urmări mai uşor , mi-am luat cu mine un binoclu, nu prea sofisticat, un model vechi , dar bun.
Pe atunci nu eram decât un copil naiv şi curios. Imi amintesc şi astăzi : aveam părul prins într-o coadă simplă , ochii ageri şi muşchii încordaţi la maxim . Ardeam de curiozitate să aflu de ce cei doi se simteau atât de bine împreună. Oare se iubeau? Nu? Atunci, care era răspunsul ? Eu însămi aveam să-l aflu. Bătrânei îi eram dragă, căci adesea îi aduceam veşti noi din oraş şi ceva prăjiturele sau fructe proaspete de la magazin. Nu prea mă temeam de casa ei , căci chiar aceasta îmi explicase de ce arata aşa : îmbătrânise. Dar ea ? Ea, nu era bătrână ? Ba sigur că da. Puteam oricui să-i spun dacă mă întreba că “bătrâna” era bătrână. Şi acum când mă gândesc mi se pare tare amuzant.
In ziua de vineri a acelei luni, bătrânul cel bun venise ca de obicei la aceeaşi oră şi în acelaşi loc ,doar că de data asta venise cu un buchet mic şi gingaş de margarete albe ca rochia unei mirese. Niciodată nu am aflat ce i-a spus bătrânei în acea zi, dar ştiu că la sfarşit a vorbit şi de mine, căci el şi-a îndreptat ochii spre figura mea de peste drum , iar bătrâna a râs scurt. Atunci a iesit pe verandă, s-a uitat în depărtare până m-a zărit şi m-a chemat la ea cu o mişcare rapidă a mâinii. In clipa aceea m-am rugat în gând să nu mă certe că trăgeam cu ochiul, dar nu a zis absolut nimic, doar m-a poftit în casă. Până acum nu intrasem decât pe uşa din spate, până în bucătărie. Credeam că numai acea mică încăpere, numită de ea bucătărie fiindcă avea un aragaz mic şi un frigider , arata bine, dar mă înşelasem. Atunci am avut ocazia să-i cunosc toată casa. Din bucătărie dădeai într-o cameră mare, aerisită tot timpul - se întelege şi de ce : geamurile erau sparte - cu o canapea de două locuri şi două taburete cândva albe, acum cenuşii. Acesta era livingul. Scările te conduceau la etaj, acolo unde erau pictate trei uşi pe un hol lung ce dădea într-o terasă. Şi m-am minunat un timp la casa ei şi mi-am spus în gând cât de bine arăta pe dinăuntru : culori vii aruncate pe pereţi, tablouri multe, înrămate, parchet curat şi lustruit. O dată ce-am intrat în casă nu m-am mai săturat din privit. Bătrâna a vrut să îmi spună ceva, dar eram atât de absorbită de tot ce vedeam, încât n-am văzut când prietenul său, bătrânul i-a facut un semn uşor cu capul şi i-a aratat degetul arătator, semn să mă mai lase o clipă.
Fără să vreau m-am trezit din aceasta transă, găsindu-l pe taburet pe bătrânul care până atunci nu l-am observat. L-am privit îndelung cu mirare . Era tot numai zâmbet.
- După cum văd, eşti foarte curioasă, dar eşti binevenită aici. La fel am fost şi eu încă de la început şi încă mai sunt.
Rămasă fără glas, am înclinat uşor capul în loc să-i răspund.
- Şi ? Ai de gând să mă întrebi ceva sau te uiţi în continuare la casă ?
Am tuşit uşor pentru a-mi reface glasul, deşi până în acel moment nu scosesem nici un sunet. Ea îmi intinse o ceşcuţă de ceai roşiatic, care nu ştiu cum nimerise la mine în mână.
- De când v-am cunoscut …
- Continuă , îmi spuse ea.
- Nu v-am auzit niciodată să oftaţi sau să vă plângeţi de oboseală. Sunteţi veselă şi optimistă. Şi totuşi păreţi atât de neajutorată şi bătrână !
- O, copilă! … lasă-mă să-ţi spun … nu eşti bătrân decât prin faptul că arăţi la trup aşa, însă important este cum te simţi pe dinăuntru. Iar eu mă simt ca un copil zburdalnic, ca o floare ce abia s-a deschis şi ar vrea să cunoască un fluture multicolor. Mă simt atât de bine cu acest om – vorbesc de acest bătrânel – încât aş putea să zbor spre cerul senin, ca păsările călătoare. Doar pentru că trupul meu este bătrân şi neputincios , nu înseamnă că şi sufletul meu este la fel.
- Acum înţeleg … Vă mulţumesc pentru că m-aţi învătat să văd dincolo de aparenţe. In acelaşi timp, îmi pare rău că v-am spionat, însă eram foarte curioasă.
- Nu-ţi face griji! dacă m-ai fi întrebat de la început te-aş fi lămurit .
In timp ce mă îndreptam ruşinată spre uşă, chiar înainte de a ieşi am auzit clar şi tare : - Şi ţine minte ! Niciodată să nu te uiţi în oglindă după semnele bătrâneţii, ci să cauţi răspunsul în interiorul sufletului tău. "
Eu sunt la serviciu
Nr. 6 e al meu
Aici sunt capitan
